Calatorie la capatul noptii

Tot ce pana atunci a fost baroc, excesiv, taios se dilueaza treptat, incepand cu zgomotele si terminand cu umbrele, care prind sa se topeasca unele in altele aidoma straturilor de huma de pe peretii igrasiosi ai unei case parasite. Am picat ca din cer intr-o lume straina si totusi familiara.

De ce ma simt ca acasa intr-o tara despre care nu stiu mare lucru, asezat pe o bordura pe langa care se prelinge un fir de lichid cu miros incert? O masina mare si albastra ma umple de praf, o bicicleta imi trece milimetric pe langa bombeurile bocancilor si un caine slab se opreste, pentru o clipa ma priveste drept in ochi, iar apoi trece strada si da coltul ca si cum ar avea vreo treaba. Senzualitatea acestui moment solemn in care nu se intampla de fapt nimic mi se insinueaza treptat in sange, iar albastreala noptii, curgerea de marmelada a timpului si glasurile lipsite de familiaritate, vorbind o limba ciudata, ma fac sa ma simt deopotriva pierdut si regasit, departe si aproape. Nu stiu de ce, imi amintesc deodata de noaptea aceea geroasa cand am stat doua ceasuri la capataiul fierarului mort.

• Aşezările de la capătul lumii
• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala

A priveghea, priveghere

Sicriul trona pe o masa in mijlocul casei, inconjurat de coroane. Pe capacul lui se putea vedea urma daltii, repezita de un sculptor ce nu iubea florile si se grabea acasa. Pe sicriu, o lumanare. Pe pereti, umbre tremurate. Umbrele a nu mai putin de douazeci de barbati care, incotosmaati in sube si inghesuiti unii intr-altii, beau vodca din cescute mici de cafea. Din cand in cand, cineva radea gros, printre soapte. Aerul era incarcat de un miros de alcool amestecat cu cetina de brad, flori de ceara si fum de lumanare. La adapostul penumbrei, de frica, mana mi-a alunecat in san, de unde am scos un aparat metalic de fotografiat. Cu gesturile obisnuite, l-am incarcat cu un film alb-negru. Privirile ma fixau, dar nu mai eram acolo. Cu nasul turtit de usa metalica si cu o grimasa in coltul gurii, ma ascunsesem deja dupa acel obiect metalic ca dupa un scut. Si vedeam totul clar, ca prin sticla.

A pri-veghea, pri-veghere. Pri-veghi.

Cubania

Alt spatiu, alt timp, aceeasi stare inexplicabil de gratioasa. Faptul de a-ti constientiza brusc prezenta in lume. Conditia de calator, de strain ce isi poarta trecerile ca pe un stigmat, privind tinta prin usa deschisa a ultimului vagon spre sinele ce deseneaza tuse de argint in smoala noptii. Fetitele in rochite negre si cu flori mari la tample dau navala de pe usa Scolii de Balet din Havana drept in bratele parintilor, iar don Esteban Ruiz, la cei 97 de ani ai sai, se ridica din balansoar si, pentru a nu stiu cata oara, isi incheie cu degetele contorsionate de artrita nasturii de la piept ai pijamalei. Priveste tinta afara prin fereastra fara sticla si din vacarmul strazii desluseste acordurile cunoscute ce se scurg pe caldaram din flasneta aceea mecanica acompaniata de conga, o trompeta si un contrabas.

Cubania e petrecerea de sambata seara, unde lumea da navala pe strazi si frumusetile locale aproape dezbracate arunca ocheade in stanga si-n dreapta, punand astfel umarul la incalzirea globala. In jurul lor roiesc barbati oachesi si bine facuti, iar in aer se amesteca mirosuri de gardenii, de pulpe de pui gatite in stilul criollo, de parfumuri grele si de zoaie ce lucesc in rigola de langa bordura. Deasupra tuturor, de pe un panou urias, figura incruntat-iconica a lui Che Guevara priveste peste un oras nauc, purtat incoace si incolo de valuri de rom, muzica, tutun si epiderma, un oras unde oamenii nu se mai gandesc pentru cateva ceasuri la temnita vesela din care au uitat demult sa-si mai doreasca sa evadeze.

Post festum

Petrecerea s-a stins de ceva vreme si pe banca din fata garii stau doi pesti si trei prostituate tinere, cu fuste foarte scurte. Unul dintre baieti isi odihneste mana intre pulpele unei fete creole. Beau rom ieftin la pet, vorbesc tare, se inghesuie fara sens si fac gesturi obscene spre omuletul care vine direct spre ei zdranganind niste chei. Cu gesturi largi, acesta deschide usa garii ca pe o cortina, parca promitand un spectacol de gala, apoi se pune jos in sala de asteptare si da drumul la televizor. E 3,40 noaptea si Tom fuge neobosit dupa Jerry, in timp ce, cu scrasnet, un tren ce seamana mai degraba cu un marfar opreste pe peron.

Pe geamul salii de asteptare, in lumina de neon a strazii, se reflecta urma unei maini unsuroase, ce se suprapune pe mersul impleticit al prostituatelor care pleaca la culcare sporovaind. In tot acest rastimp, turistii canadieni dorm dusi in fortareata securizata a camerelor lor de hotel, visand la Havana, la cele cateva strazi curate si pavate pe care s-au plimbat in urma unui ghid frumusel, care tinea mereu ridicata o umbrela, culmea, cu steagul Canadei. Maine li s-a promis ca vor merge pe Malecon, vor pasi pe urmele lui Hemingway, vor bea mojito in acorduri de Buena Vista la celebra carciuma Bodeguita, vor cumpara suveniruri – tricouri cu Che si tigari groase de foi facute „totalmente a mano“ de niste sclavi moderni care muncesc pe bani de nimic –, vor face multe poze, iar seara, cu mers sovaielnic de la prea multa bere Bucanero, se vor baricada din nou in camere, la adapost de amenintarile noptii.

Nu vor da nas in nas nici cu jinetero-ul ce urmareste sa le vanda cocaina, nici cu tarfele bete care bantuie pe bulevardul Malecon, nici cu talharul ce se preface ca doarme pe banca din parc, nici cu omul cu carucior si fluier la gat care incearca sa le vanda insetatilor o zeama gretos de dulce numita refresco– de care orice ghid serios iti spune sa te feresti, daca nu vrei sa mori rapus de pantecaraie.

Oameni si umbre

Trenul s-a urnit cumva, se zgaltaie din toate incheieturile, nu are geamuri, nu are nici usi, iar oamenii picotesc pe bancile de lemn pandind printre gene semnele zorilor. Ceata deasa imbraca totul intr-un giulgiu ingalbenit, din care se deslusesc cu greu case cu acoperisuri retezate, drumuri cu bariera ce nu duc nicaieri, gari adormite unde oamenii coboara si urca intocmai ca pe Scara Virtutilor de pe fresca Manastirii Sucevita.

Campuri de tutun, nesfarsite lanuri de trestie de zahar se perinda cu intermitente prin dreptunghiul vertical de lumina, deschis ca un sicriu, de la capatul vagonului. Ea, proaspat rujata, doarme cu capul in causul umarului lui si capetele impreunate li se misca in ritmul zgomotului facut de sine, iar vanzatorul de acadele trece a sasea oara spre capatul vagonului, unde un tanar tine in brate o fata de liceu, al carei ras spune ceva despre viata. Drumul cu caruta pana in centrul orasului a costat doar cativa pesos. Trenul a intarziat vreo trei ore, dar nimanui nu i-a pasat. Numai bine s-a risipit ceata aceea densa, care te impiedica sa respiri.

La ce bun sa te grabesti spre un loc in care nu se intampla nimic? In cafeneaua din colt, pe musamaua mesei, o musca pipaie cu trompa o pata maronie, prin cadrul usii se perinda pionieri cu cravate rosii, un cersetor cere o monedita, iar prin fanta orizontala ce duce spre bucatarioara cafenelei se itesc capetele a doua chelnerite care privesc curioase spre rucsacurile noastre imbacsite de praful din tren. Cafelele sunt aromate si cumplit de dulci, o fetita priveste cu capul dat pe spate la vitrina cu rochite colorate, in vreme ce roata din fata a unui biciclist spinteca iute, cu un fasait jilav, o balta intinsa de-a latul strazii, lasand pe asfalt o sageata ce tinteste drept spre o cladire somptuoasa, cu coloane dorice, deasupra careia scrie „Central Bank of New York“. Dintr-o casa de peste drum razbat acordurile unui imn protestant, iar de pe deal, o femeie imbracata complet in alb, cu o umbrela la fel de alba pe umar, coboara parca abia atingand pamantul.

Lumea lui don Esteban

Ca paralizat, cuprins de o stranie senatie de vertij, ma asez pe o bordura asteptand resemnat ca masina aceea ruseasca ivita la capatul strazii sa ma invaluie intr-un valatuc de praf. De pe o alta bordura, apartinand altui oras, incapsulat insa in aceeasi stranie temporalitate caraibiana ce se revarsa in valuri, incet si dens, precum lava din reportajele de pe Discovery, astept ca ziua sa-si alunge musteriii in balansoarele de pe verandele caselor.

Umbrele serii scot deja la iveala cutite lungi, iar praful ulitei, starnit de copiii ce inalta zmeie de hartie, face casa buna cu contralumina. Nu mai e mult si noaptea va pune iar stapanire peste aceasta lume straina, cladiri banale in timpul zilei vor deveni adevarate picturi in lumina becului de la colt, baietii vor juca din nou, orbecaind, baseball pe strazi, vecinul, tarfa, pestele si betivul vor trece unii pe langa altii, fiecare cu ale lui, mica biserica din casa de peste drum va rasuna iar de imnuri evlavioase, iar don Esteban Ruiz, cu privirea tinta spre bulevardul pustiu din Bayamo, isi va inchide pentru a nu stiu cata oara gresit nasturii de la pijama, fara sa stie si mai ales fara sa-i pese.

Fotografii: Voicu Bojan